Discuțiile de anul acesta privind clima globală se referă la banii necesari pentru a preveni accelerarea efectelor încălzirii globale.
Mai ușor de spus decât de făcut.
Cele aproape 200 de țări reprezentate aici trebuie să ajungă la un acord în următoarea săptămână cu privire la cât de mulți bani pot livra anual. La jumătatea discuțiilor, divergențele rămân mari — sumele variază între aproximativ 100 de miliarde de dolari și 2 trilioane de dolari în promisiuni anuale.
Aceasta este, în mare parte, o bătălie politică între țările bogate și cele sărace. Națiunile dezvoltate, care s-au bazat mult timp pe surse de energie poluante, dispun de banii necesari pentru a se îndepărta de acestea.
Cele mai sărace nu au aceleași resurse. Însă, dacă aceste țări investesc în petrol, gaze și cărbune pe măsură ce se dezvoltă, în loc de alternative mai curate, emisiile globale vor continua să crească — afectând pe toată lumea.
Secretarul de stat german Jochen Flasbarth a rezumat situația astfel: „Cine nu poate aduna forțele pentru un efort constructiv aici, se joacă cu focul pe o planetă deja aprinsă.”
La aceasta se adaugă complicațiile cauzate de război, bugetele restrânse și turbulențele generate de alegerile prezidențiale din SUA, iar scena este pregătită pentru un impas complicat la COP29. Negociatorii nu au făcut progrese semnificative în prima săptămână a summit-ului.
Iată un ghid pentru discuțiile tensionate despre finanțare:
Câți bani sunt în discuție?
Nimeni nu poate ajunge la un acord privind acest lucru — iar ceasul ticăie pentru negociatori pentru a sparge impasul.
Țările bogate, cum sunt SUA și multe națiuni europene, doresc să mențină obiectivul global pentru finanțarea publică și investițiile private pe care le încurajează la un nivel care să nu depășească prea mult valoarea actuală — 100 de miliarde de dolari anual.
Dacă acest obiectiv este considerat minimul, plafonul este mult mai sus. Un bloc de 134 de țări în dezvoltare susține că obiectivul anual, începând din 2026, ar trebui să fie de cel puțin 1,3 trilioane de dolari.
Cel mai recent raport al unui grup de experți susținut de ONU afirmă că ținta de 100 de miliarde de dolari pentru fluxurile de finanțare publică trebuie să se tripleze până în 2030, iar suma totală, inclusiv capitalul privat, trebuie să ajungă la 1 trilion de dolari pentru a ajuta țările în dezvoltare (fără China) să își acopere nevoile energetice în creștere cu surse de energie mai curate.
Până acum, țările bogate au refuzat să ofere o sumă precisă, spunând doar că ar trebui să fie mai mult decât obiectivul actual de 100 de miliarde de dolari.
Aceasta reprezintă mai puțin de 10% din suma cerută de țările sărace.
În special europenii invocă dificultățile bugetare publice ca un impediment în ceea ce pot accepta în Baku.
Aceasta devine și mai relevant dacă SUA încetează să furnizeze bani pentru climă sub președinția lui Donald Trump, lăsând UE ca cel mai mare donator rămas. Trump a numit Acordul de la Paris, care stă la baza acestor discuții, o înșelătorie și a spus că va renunța la el.
Însă, conform unui executiv senior dintr-o instituție de finanțare climatică, care a cerut anonimatul pentru a vorbi deschis, țările bogate au demonstrat în timpul pandemiei și în răspunsul lor la războiul din Ucraina că pot „mobiliza bani pentru alte lucruri”, scrie Politico.
Cine plătește?
Acesta este un alt punct de dispută.
„Nu poți doar să arunci o sumă [în dolari] fără a ști ce negociezi”, a spus un diplomat francez, care a cerut anonimatul pentru a discuta despre situație.
SUA și alte națiuni bogate vor ca grupul donatorilor să fie mai mare decât cel cerut de alte țări. Acest lucru ar reduce costul pentru fiecare națiune donatoare.
Dar există o motivație mai mare: Mutarea Chinei în categoria țărilor donatoare. (China este în prezent cea mai mare sursă de poluare climatică din lume, urmată de SUA, iar economia sa a crescut cu o viteză fulgerătoare — până de curând).
Negociatorii din țările occidentale susțin că China și statele bogate din Golf, cum ar fi Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, ar trebui să își asume angajamente financiare, deoarece sunt „capabile să contribuie”.
Dar aceste țări nu fac parte din grupul oficial de donatori conform termenilor tratatului climatic al ONU din 1992.
China susține că deja ajută țările în dezvoltare în diverse moduri, inclusiv prin finanțare.
Oficialii chinezi au declarat săptămâna aceasta că au furnizat țărilor în dezvoltare aproximativ 25 de miliarde de dolari (177 miliarde de yuani) în total din 2016 până în prezent.
Sunt dispuși să continue acest ajutor — parțial pentru că întărirea economiilor acestor națiuni ar putea duce la achiziționarea de panouri solare și vehicule electrice fabricate în China.
Însă China a luptat pentru a-și menține statutul de țară în dezvoltare — o poziție care a complicat negocierile.
Li Shuo, expert în climat de la Asia Society Policy Institute din New York, un think tank, a spus că o opțiune de compromis ar putea fi un acord care invită țări precum China să „opteze” să devină donatoare.
Până când țările dezvoltate nu vor fi sigure că mai multe țări vor plăti, nu vor dori să accepte o sumă fixă.
