”Nu îl invidiez pe președintele Rezervei Federale, Jerome Powell, în acest moment”.
Fost bancher de investiții și veteran în politica economică, Jerome Powell, actualul președinte al Rezervei Federale a SUA în vârstă de 72 de ani, se află la o răscruce periculoasă.
Vă prezentăm opinia lui Callie Cox care este strateg-șef de piață la Ritholtz Wealth Management și autoarea cărții OptimistiCallie, un buletin informativ de cercetare de calitate Wall Street pentru investitorii de zi cu zi, despre situația actuală economică din SUA.
Ca președinte al Fed, misiunea sa este să atingă două obiective: stabilitatea prețurilor și ocuparea deplină a forței de muncă.
De obicei, compromisurile dintre aceste două scopuri sunt clare, dar acum Powell trebuie să facă un joc de echilibristică dificil. Pe de o parte, trebuie să țină inflația sub control, în timp ce Casa Albă impune tarife drastice asupra celor mai mari parteneri comerciali ai SUA. Pe de altă parte, trebuie să încetinească creșterea numărului de americani șomeri.
Pericol tot mai mare de stagflație
Modul în care Powell va gestiona această dilemă va avea efecte uriașe asupra economiei americane. Dacă greșește, SUA s-ar putea bloca în temuta „stagflație”, o stare în care inflația crește în timp ce piața muncii slăbește.
Este aproape imposibil să abordezi simultan atât „stag”-ul, cât și „flația”. Deși decidenții politici sunt preocupați de ambele obiective ale mandatului dublu, având în vedere instrumentele băncii centrale, tratamentul egal nu este cu adevărat posibil.
Aceasta îi lasă pe investitori într-o situație complicată. În ultimele două decenii, regulile jocului pe piața bursieră au fost destul de evidente: „Nu lupta împotriva Fed”.
Pe măsură ce Fed-ul a devenit mai dispus să intervină pentru a susține economia, și-a câștigat reputația de a stopa chiar și cele mai dure prăbușiri bursiere.
Și are un palmares impresionant: șapte din ultimele opt piețe bull — perioade în care indicii bursieri majori au crescut cu cel puțin 20% — au început când Fed a redus ratele dobânzii. Investitorii au învățat acest lucru și au început să cumpere acțiuni imediat ce Fed-ul intervenea.
Dar ce faci când nici măcar Fed-ul nu știe exact de ce parte se află?
Până acum, Powell și colegii săi de la Fed au ales să nu facă nimic. Adoptă o abordare de tip „așteaptă și vezi”, sperând că în lunile următoare vor apărea tendințe clare — sau o ieșire din amenințările tarifare.
Înțelegerea istoriei este importantă atunci când discutăm despre situația dificilă actuală a Fed-ului.
Timp de decenii după crearea sa în 1913, Fed-ul a fost mâna invizibilă de pe Wall Street, ghidând ratele dobânzilor prin perioade de boom și recesiune, fără zgomot sau fanfară.
Bancherii centrali aveau sarcina de a asigura stabilitatea sistemului bancar, cu câteva proiecte neoficiale privind stabilitatea prețurilor.
Rolul Fed-ului s-a schimbat drastic în anii 1970. Într-o eră a globurilor disco și a părului bufant, economia SUA s-a confruntat cu una dintre cele mai dure crize — un șoc inflaționist provocat de creșterea prețului petrolului și o rată a șomajului de 9%.
Perciolele atribuite stagflației
Aceasta este criza infamei stagflații, apogeul mizeriei economice.
Problema de bază a stagflației este că este o capcană extrem de dificilă din care să ieși. Companiile sunt sufocate de costuri mai mari și venituri mai mici.
Răspund concediind angajați, iar când mulți americani își pierd sursa principală de venit, consumul scade și mai mult. Când prețurile cresc, iar salariile nu țin pasul, inflația lovește și mai puternic. Este un ciclu vicios care se autoalimentează.
De asemenea, creează o situație dificilă pentru Fed. Banca centrală poate influența economia prin câteva mijloace, dar cel mai important este controlul asupra ratelor dobânzilor — costul împrumuturilor pentru bănci, companii și cetățeni.
Creșterea ratelor este menită să combată inflația. Însă în condiții de stagflație, majorarea dobânzilor poate afecta grav profiturile companiilor și poate crește costurile împrumuturilor pentru americani. Astfel, cheltuielile scad, iar ciclul negativ continuă.
Fed-ul a avut nevoie de câțiva ani pentru a controla criza din anii 1970, sub conducerea președintelui Paul Volcker, care a implementat creșteri dure ale ratelor dobânzilor.
Strategia a fost să elimine „flația” mai întâi, pentru a putea apoi combate „stag”-ul. Deși Fed-ul a ieșit întărit, perioada a lăsat urme adânci în mentalitatea bancherilor centrali și a economiștilor de pe Wall Street — mulți dintre ei activi și astăzi. Prin urmare, nu este de mirare că asemănările izbitoare dintre prezent și anii 1970 provoacă îngrijorare, mai ales pentru Powell, care îl consideră pe Volcker un model în cariera sa.
La fel ca acum 50 de ani, un șoc inflaționist extern ne afectează buzunarele, de data aceasta prin tarife comerciale. Tarifele dramatice amenință să crească prețurile pentru o gamă largă de produse, iar ca și în anii 1970, nu este clar cât de persistentă va fi această creștere.
Laboratorul de Buget de la Yale estimează că acest lucru ar putea costa gospodăriile americane 3.800 de dolari în acest an. Iar președintele lansează acest război comercial într-un moment în care consumatorii sunt deja într-o poziție slăbită: proiecțiile de creștere economică ale GDPNow de la Fed-ul din Atlanta estimează că cheltuielile de consum din primul trimestru au stagnat.
