Întrebat luna trecută dacă intenționează să se alăture Israelului într-un atac asupra Iranului, președintele american Donald Trump a răspuns: „S-ar putea să o fac. Sau nu. Nimeni nu știe ce am de gând să fac”.
A lăsat lumea să creadă că a acceptat o pauză de două săptămâni pentru ca Iranul să revină la masa negocierilor. Și apoi a bombardat, oricum.
Se conturează un tipar: cel mai previzibil lucru la Trump este impredictibilitatea sa. Își schimbă des opinia. Se contrazice. Este inconsistent.
„[Trump] a creat o structură de decizie extrem de centralizată, probabil cea mai centralizată din epoca Nixon încoace, cel puțin în ceea ce privește politica externă”, spune Peter Trubowitz, profesor de relații internaționale la London School of Economics, citat de BBC.
„Iar asta face ca deciziile de politică externă să depindă direct de caracterul lui Trump, de preferințele și temperamentul său.”
Trump a transformat acest lucru într-un atu politic: și-a făcut din impredictibilitate o armă strategică. A ridicat impredictibilitatea la rang de doctrină. Iar acum, trăsătura de personalitate cu care a venit la Casa Albă dictează politica externă și de securitate.
Și asta schimbă lumea.
Politologii numesc această abordare „Teoria Nebunului” – în care un lider mondial încearcă să-și convingă adversarii că este capabil să facă absolut orice, pentru a-i constrânge să cedeze. Dacă este folosită cu succes, poate deveni o formă de coerciție. Iar Trump crede că dă roade: că-i aduce pe aliați exact acolo unde îi vrea.
Dar funcționează oare și împotriva dușmanilor? Sau riscul e că, în loc să fie un truc menit să-i păcălească, se bazează de fapt pe trăsături de personalitate bine documentate, ceea ce îl face… previzibil?
Insulte, amenințări și îmbrățișări
Trump și-a început cel de-al doilea mandat prin a-l îmbrățișa pe președintele rus Vladimir Putin și a-i ataca pe aliații Americii. A insultat Canada spunând că ar trebui să devină al 51-lea stat al SUA.
A declarat că ia în considerare folosirea forței militare pentru a anexa Groenlanda, teritoriu autonom al Danemarcei, aliată a Americii. A spus, de asemenea, că SUA ar trebui să preia din nou controlul asupra Canalului Panama.
Articolul 5 din Carta NATO prevede că fiecare membru al Alianței trebuie să apere orice alt membru atacat. Trump a pus sub semnul întrebării angajamentul SUA față de acest principiu. „Cred că articolul 5 e pe moarte,” a declarat Ben Wallace, fost ministru britanic al apărării.
Procurorul general conservator Dominic Grieve a spus: „Pentru moment, alianța transatlantică este terminată.”
O serie de mesaje text scurse din interiorul Casei Albe au scos la iveală disprețul profund față de aliații europeni.
„Împărtășesc total disprețul tău pentru profitorii europeni,” i-a scris secretarul american al apărării Pete Hegseth unui coleg, adăugând: „PATETIC.”
La München, la începutul acestui an, vicepreședintele lui Trump, JD Vance, a declarat că SUA nu mai este garantul securității europene.
A fost un moment de ruptură după 80 de ani de solidaritate transatlantică. „Ceea ce a reușit Trump a fost să provoace îndoieli serioase în privința credibilității angajamentelor internaționale ale Americii,” spune profesorul Trubowitz.
„Indiferent de înțelegerile pe care acele țări [din Europa] le au cu SUA – fie că e vorba de securitate, economie sau altceva – toate pot fi renegociate dintr-o clipă în alta.
Am senzația că cei mai mulți oameni din anturajul lui Trump cred că impredictibilitatea e un lucru bun, pentru că îi permite lui Trump să valorifice influența Americii la maximum…
E una dintre lecțiile pe care le-a învățat din lumea imobiliarelor.”
Impredictibilitatea care devine previzibilă
Trump nu este primul președinte american care adoptă o „Doctrină a Impredictibilității”. În 1968, când președintele Richard Nixon încerca să încheie războiul din Vietnam, s-a confruntat cu un adversar nord-vietnamez inflexibil.
„La un moment dat, Nixon i-a spus consilierului său pentru securitate națională, Henry Kissinger: ‘Ar trebui să le spui negociatorilor nord-vietnamezi că Nixon e nebun și că nu știi ce va face, așa că mai bine ajung la un acord înainte ca lucrurile să scape de sub control’,” explică Michael Desch, profesor de relații internaționale la Universitatea Notre Dame.
„Asta e teoria nebunului.”
Julie Norman, profesoară de politică la University College London, este de acord că există acum o „Doctrină a Impredictibilității”.
„E foarte greu să știi ce urmează de la o zi la alta,” afirmă ea. „Și exact asta a fost mereu abordarea lui Trump.”
Trump și-a folosit cu succes reputația de lider imprevizibil pentru a schimba relația de apărare dintre SUA și Europa. Și, aparent, pentru a-l ține pe Trump de partea lor, unii lideri europeni au apelat la lingușire.
Summitul NATO de luna trecută de la Haga a fost un exercițiu de curtejoasă obediență.
Secretarul General NATO Mark Rutte îi trimisese anterior lui Trump (sau „Dragă Donald”) un mesaj text, pe care Trump l-a făcut public.
„Felicitări și mulțumiri pentru acțiunea ta decisivă în Iran, a fost cu adevărat extraordinară,” a scris Rutte.
Referindu-se la anunțul iminent că toți membrii NATO au fost de acord să mărească bugetul apărării la 5% din PIB, a continuat: „Veți realiza ceva ce niciun alt președinte în ultimele decenii nu a reușit.”
