Când filmul Fjord al regizorului Cristian Mungiu a fost proiectat în România, în cadrul unei avanpremiere de o singură zi, în luna iunie, reacția publicului a fost extraordinară. În 53 de orașe și 96 de cinematografe, filmul ar fi atras peste 40.000 de spectatori într-o singură seară, o cifră rar întâlnită în România pentru cinematografia de autor.
Însă reacția publicului român a avut prea puțin de-a face cu cinematografia în sine. Mai degrabă, a părut o redeschidere a unei vechi falii privind conflictul de valori din interiorul Uniunii Europene, scrie The Guardian.
Filmul evocă evenimentele din 2015, când cei cinci copii ai lui Marius și Ruth Bodnariu, un cuplu de penticostali români stabilit în Norvegia, au fost luați din familie de Barnevernet, autoritatea norvegiană pentru protecția copilului, pe fondul suspiciunilor privind posibile pedepse corporale și îndoctrinarea religioasă.
Familia aparținea unei minorități neoprotestante privite de multă vreme cu suspiciune în România majoritar ortodoxă.
Reacțiile din România s-au prelungit luni întregi, provocând tensiuni diplomatice, manifestații publice și o acoperire mediatică neîntreruptă. În cele din urmă, copiii au fost înapoiați părinților, iar familia Bodnariu s-a restabilit ulterior în România.
Mungiu nu reconstituie întâmplările pas cu pas, dar spectatorii români au recunoscut fără dificultate povestea care a inspirat filmul.
Un film care a împărțit publicul român
Ceea ce i-a divizat pe spectatori a fost modul în care filmul tratează o poveste deja bine cunoscută.
Unii l-au descris drept „periculos de confuz”, susținând că ridică întrebări despre abuz, integrare și credință fără să adopte o poziție clară.
Alții consideră că poziția regizorului este încorporată în însăși construcția filmului: în felul în care este distribuită simpatia spectatorului, în personajele cărora li se oferă profunzime psihologică și în cele reduse la simple funcții narative.
Pentru unii, filmul reprezintă o critică îndrăzneață a liberalismului dogmatic. Pentru alții, estompează o limită morală clară în privința pedepselor corporale și manifestă o simpatie nejustificată față de conservatorismul religios.
În momentele cele mai tensionate, dezbaterea depășește subiectul filmului și ajunge la o întrebare mai amplă: poate Uniunea Europeană să gestioneze contradicțiile dintre propriile sale valori?
Această tensiune a reapărut câteva săptămâni mai târziu, când o înregistrare video devenită virală, în care o mamă din România își maltrata fiica în public, a reaprins aceeași dispută în mediul online.
Mulți au apărat comportamentul femeii, considerându-l o formă necesară de disciplină, în timp ce alții l-au condamnat categoric. Reacțiile sugerează că mentalitățile din România s-ar putea schimba, dar nu în același ritm.
Pedepsele corporale sunt interzise atât în România, cât și în Norvegia
Merită observat cât de mică este, în realitate, diferența legislativă dintre cele două țări, în condițiile în care reacțiile la film o prezintă drept o prăpastie.
România a interzis pedepsele corporale aplicate copiilor în 2004, iar Norvegia în 1987.
Din punct de vedere legal, ambele țări sunt deja de acord că lovirea unui copil este ilegală. Adevărata distanță se află însă între lege și convingerile oamenilor.
Un organism al ONU pentru drepturile omului a remarcat recent că, în ciuda interdicției, România trebuie încă să schimbe mentalitatea părinților care consideră că pedepsele corporale sunt mai eficiente decât metodele alternative.
Între timp, Biserica Ortodoxă nu s-a desprins complet de o teologie populară potrivit căreia disciplina severă formează copii virtuoși, chiar dacă doctrina religioasă și legislația se îndreaptă tot mai mult în direcția opusă.
Ceea ce atrage atenția este lipsa unui consens asupra mesajului pe care filmul îl susține în realitate.
Unii critici consideră că personajele secundare — asistenți sociali, avocați și vecini — sunt insuficient dezvoltate pentru a susține greutatea morală care le revine.
Alții îl acuză pe Mungiu că influențează deliberat percepția spectatorilor, prezentând familia creștin-conservatoare cu căldură, în timp ce instituțiile norvegiene apar reci și birocratice.
Mungiu a vorbit despre dorința de a contesta „fundamentalismul de stânga”, expresie pe care conservatorii au preluat-o drept o confirmare a propriilor convingeri, deși regizorul a condamnat în egală măsură și fundamentalismul de dreapta.
Apărătorii filmului susțin însă că un regizor preocupat de victime trebuie să fie dispus să apere o minoritate conservatoare într-o societate progresistă, la fel cum ar apăra o minoritate progresistă într-un mediu dominat de conservatori.
Aceasta deoarece majoritățile, indiferent de orientarea lor, tind să aibă nevoie de un „celălalt” pe care să îl demonizeze.
Unii critici au afirmat că intenția autorului încetează să mai conteze odată ce filmul ajunge la public. Astfel, indiferent ce a urmărit Mungiu prin refuzul de a alege o tabără, construcția dramatică a poveștii produce aproape automat simpatie pentru familie.
Din punctul meu de vedere, „Fjord” este un film despre capacitatea unui sistem convins de propriile intenții bune de a-și imagina că ar putea greși.
Este același reflex întâlnit în biserici, familii și instituții publice, de la Oslo la București și în întreaga lume polarizată în care trăim: certitudinea că propria tabără are nevoie doar să i se dea dreptate, niciodată să fie corectată.
„Norvegia se consideră o țară care ia drepturile copiilor mai în serios decât altele”
Magnus Nome, scriitor norvegian
Reversul societății norvegiene, adesea lăudată pentru nivelul ridicat de încredere dintre cetățeni și instituții, se poate manifesta printr-o credință naivă în înțelepciunea autorităților.
Cu toate acestea, în Norvegia există de multă vreme dezbateri despre Barnevernet, serviciul pentru protecția copilului: un sistem imperfect, alcătuit din oameni care pot greși, dar care dețin puterea de a interveni în cel mai intim spațiu al familiei.
Au existat greșeli sistemice.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a pronunțat mai multe hotărâri împotriva Norvegiei între 2018 și 2021.
Într-un caz important, CEDO a constatat că sistemul încălcase drepturile fundamentale prin faptul că nu acordase prioritate reunificării familiei.
Autoritățile au tratat plasarea inițială a unui copil într-o familie substitutivă ca pe o măsură permanentă încă de la început, în loc să urmărească reunirea copilului cu mama biologică.
Într-o altă hotărâre împotriva Barnevernet, Curtea a criticat plasarea fiului unei femei musulmane într-o familie creștină evanghelică, în ciuda solicitării mamei ca băiatul să crească într-un mediu care să îi respecte identitatea culturală și religioasă.
Primul caz a determinat o serie de hotărâri ale Curții Supreme a Norvegiei, prin care reunificarea familiei a devenit un obiectiv obligatoriu, a fost garantat un nivel minim mai ridicat al contactului dintre părinți și copii și au fost înăsprite condițiile pentru adopțiile forțate.
Al doilea caz a dus la modificarea legislației norvegiene privind protecția copilului, introducând obligația de a lua măsuri active pentru păstrarea identității culturale, religioase și lingvistice a copiilor aflați în plasament.
„Fjord” prezintă sistemul așa cum funcționa înaintea acestor schimbări.
De ce este atât de dificilă dezbaterea despre Barnevernet
O dezbatere publică serioasă despre aceste probleme a fost adesea dificil de realizat.
Unul dintre motive este că discuțiile despre cazuri concrete se bazează inevitabil pe informații prezentate dintr-o singură perspectivă, deoarece Barnevernet respectă reguli stricte de confidențialitate pentru protejarea copiilor implicați.
Publicul ajunge astfel să cunoască doar versiunea părinților, ceea ce le permite acestora să construiască narațiunea publică și să inverseze raportul de putere.
În același timp, această situație scutește Barnevernet de obligația de a răspunde public unor acuzații concrete de abuz sau comportament necorespunzător.
De multă vreme există un curent puternic de critici dure la adresa Barnevernet, care s-a extins mult dincolo de granițele Norvegiei.
Grupurile de pe rețelele sociale reunesc zeci de mii de membri revoltați, există activiști care se ocupă aproape permanent de acest subiect, adesea pe baza propriilor experiențe, iar proteste de stradă au fost organizate în peste zece țări.
Este un nivel surprinzător de ridicat de agitație internațională în jurul serviciilor sociale ale unei țări mici.
De la critici legitime la teorii conspiraționiste
În cercurile activiștilor, criticile depășesc frecvent limitele unor preocupări legitime și ajung la teorii conspiraționiste radicale.
Printre acestea se numără acuzații privind adopții realizate pentru profit, trafic de organe, exploatarea sexuală organizată a minorilor, precum și afirmații potrivit cărora Barnevernet ar reprezenta un proiect de îndoctrinare ultraliberală sau un program de eugenie susținut de stat.
În consecință, asistenții sociali s-au confruntat cu hărțuire și amenințări.
Deși teoriile conspiraționiste extreme au fost demontate, cel mai recent de importantul cotidian norvegian VG, poveștile dramatice continuă să aibă o răspândire mult mai mare decât dezmințirile bine documentate.
Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când asemenea relatări sunt amplificate de instituții media străine care cunosc prea puțin realitățile locale, dar și de canale de propagandă precum RT, postul rus mereu dispus să prezinte „dovezi” ale presupusei decadențe a Occidentului liberal.
