Președintele Iranului, Masoud Pezeshkian, i-a surprins pe mulți observatori atunci când și-a cerut scuze statelor vecine pentru atacurile recente asupra acestora, într-un discurs rostit sâmbătă dimineață în calitate de lider al conducerii interimare a țării.
Scuzele între state sunt rare, mai ales în timpul unui conflict activ, iar formularea a atras atenția.
De regulă, liderii își exprimă doar „regretul” sau încearcă să se distanțeze de responsabilitate.
Pezeshkian a recunoscut însă direct că unele țări vecine au fost lovite și a spus că forțele iraniene au primit ordin să nu le mai atace, cu excepția situațiilor în care atacurile împotriva Iranului provin de pe teritoriul lor.
„Consider necesar să îmi cer scuze statelor vecine care au fost atacate. Nu intenționăm să invadăm țările vecine”, a declarat el.
Această declarație ridică prima întrebare: a fost o scuză reală și de ce tocmai acum?
O posibilă explicație este că conducerea interimară încearcă să limiteze extinderea conflictului în regiune.
Mai multe state din zonă au fost prinse în focul încrucișat după atacurile lansate de Statele Unite și Israel la 28 februarie.
Pezeshkian a sugerat că unele lovituri au fost executate în baza unor ordine de tip „fire at will” (tragere liberă), după ce primul val de atacuri a ucis comandanți iranieni de rang înalt și a perturbat structurile de comandă.
Prin aceste scuze, el ar putea încerca să transmită că Teheranul nu dorește transformarea conflictului într-un război regional extins.
Mesajul recunoaște și o realitate politică: chiar dacă unele state vecine au permis forțelor americane să opereze de pe baze aflate pe teritoriul lor, Iranul riscă să se izoleze și mai mult dacă le atacă direct.
Totuși, nu este clar dacă aceste scuze se vor transforma într-o schimbare reală de politică.
Relatările din regiune indică faptul că atacurile asociate Iranului nu s-au oprit complet. Qatar și Emiratele Arabe Unite au anunțat sâmbătă după-amiază că au interceptat rachete îndreptate spre teritoriul lor.
Cât control are de fapt conducerea politică asupra structurilor militare iraniene
Dacă astfel de atacuri continuă, apare o întrebare mai profundă: cât control are de fapt conducerea politică asupra structurilor militare iraniene.
După primul val de lovituri, în care au fost uciși lideri importanți – inclusiv liderul suprem Ayatollah Ali Khamenei – procesul decizional a trecut la un consiliu de conducere interimar.
Teoretic, această structură îi oferă lui Pezeshkian mai multă influență decât avea într-un sistem dominat de un singur lider suprem. În practică însă, controlul asupra instituțiilor militare puternice, precum Gărzile Revoluționare, rămâne incert.
Dacă atacurile legate de Iran continuă în ciuda declarației președintelui, acest lucru ar putea indica probleme de comunicare sau opoziție din partea unor facțiuni care nu doresc reducerea confruntării.
Elementele dure din aparatul de securitate susțin de mult timp că presiunea regională este cel mai eficient mijloc de descurajare împotriva puterii militare a SUA și Israelului.
Reacțiile interne reflectă deja această tensiune. Unii politicieni conservatori au criticat declarațiile lui Pezeshkian, considerându-le un semn de slăbiciune.
Reacția lui Trump
Momentul politic actual din Iran este unul neobișnuit: mai multe figuri dure din vârful sistemului au dispărut, însă mulți oficiali și comandanți de nivel inferior rămân extrem de suspicioși față de orice ton conciliant.
Pentru ei, scuzele adresate unor guverne străine pot părea o capitulare într-un moment de criză națională.
În afara Iranului, reacțiile au fost diferite. Donald Trump a afirmat rapid pe platforma Truth Social că Iranul „și-a cerut scuze și s-a predat” vecinilor săi, susținând că acest lucru demonstrează eficiența presiunii militare exercitate de SUA și Israel.
Declarațiile sale arată și modul în care Washingtonul ar putea interpreta semnalele Teheranului. Trump a insistat în repetate rânduri că singurul rezultat acceptabil este „capitularea totală” a Iranului.
Această cerință creează însă un paradox diplomatic. În mod istoric, statele rareori acceptă o capitulare necondiționată doar sub bombardamente aeriene, fără o invazie terestră.
Punte politică
Interpretarea scuzelor lui Pezeshkian ca o capitulare ar putea astfel servi Washingtonului drept o punte politică – o modalitate de a revendica progres fără a renunța oficial la cererea de capitulare.
Pentru Pezeshkian și consiliul de conducere interimar, calculele pot fi diferite. Obținerea unui armistițiu acum ar putea stabiliza situația înainte de alegerea unui nou lider suprem.
Dacă următorul lider al Iranului ar fi un cleric radical, șansele pentru diplomație ar putea deveni și mai mici.
Această posibilitate ridică o altă întrebare strategică: se poziționează Pezeshkian ca un lider negociabil, un politician pragmatic cu care guvernele occidentale ar prefera să discute?
În discursul său, el a încercat să echilibreze sfidarea și deschiderea, respingând ideea de capitulare, dar semnalând reținere față de statele vecine.
În același timp, lupta pentru viitoarea conducere a Iranului începe deja să prindă contur.
