Uniunea Europeană, ni se spune în repetate rânduri, își dorește (și are nevoie) să fie un actor global, o putere geopolitică importantă, capabilă să își modeleze propriile politici externe și de securitate sau, cel puțin, să vorbească pe scena mondială cu o singură voce, clară și lipsită de ambiguitate.
Summitul de vinerea trecută de la Dublin, în cadrul căruia liderii au dezbătut cine ar trebui să reprezinte blocul comunitar în negocierile menite să pună capăt războiului Rusiei împotriva Ucrainei – cea mai gravă criză de securitate cu care s-a confruntat UE în ultimele decenii – a demonstrat încă o dată că Uniunea este puțin probabil să găsească prea curând această voce comună, scrie The Guardian.
UE are un șef al diplomației: se numește Kaja Kallas, este fost prim-ministru al Estoniei și a fost numită în 2024 Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, precum și vicepreședintă a Comisiei Europene.
În teorie, Kallas ar trebui să întruchipeze această Europă mai hotărâtă. Însă, pe măsură ce negocierile mediate de SUA se accelerează, liderii UE au exclus-o de la masa discuțiilor, în ciuda apelurilor președintelui ucrainean Volodimir Zelenski ca blocul comunitar să desemneze un singur negociator.
În schimb, alături de negociatorii americani Steve Witkoff și Jared Kushner, Europa este reprezentată de o echipă formată din șapte membri: președintele Consiliului European, António Costa, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și reprezentanți ai celor cinci puteri europene din grupul E5: Franța, Germania, Regatul Unit, Polonia și Italia, care colaborează cu NATO.
Pe hârtie, atribuțiile lui Kallas sunt clare și au două componente.
Ea prezidează Consiliul Afaceri Externe, forumul decizional lunar în cadrul căruia miniștrii de externe ai statelor membre se reunesc pentru a conveni asupra politicii externe comune a UE, a sancțiunilor și a răspunsurilor la crize.
De asemenea, conduce Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE), corpul diplomatic permanent al blocului comunitar și ministerul său de externe de facto, alcătuit din funcționari publici și peste 140 de ambasade din întreaga lume, care desfășoară activitatea diplomatică zilnică a UE pe teren.
În practică, rolul de reprezentant al politicii externe a UE – o funcție creată prin Tratatul de la Lisabona din 2009 pentru a răspunde celebrei întrebări, probabil apocrife, a lui Henry Kissinger, „Pe cine sun atunci când vreau să vorbesc cu Europa?” – este, după cum spune un comentator, un „dar otrăvit”.
Misiunea imposibilă
Jennifer Rankin, aflată la Bruxelles, spune:
„Personal, cred că Kallas are o misiune imposibilă: trebuie să reprezinte pozițiile a 27 de state membre care adesea nu sunt de acord în privința politicii externe și care nu vor să cedeze Uniunii Europene puterea reală de decizie în acest domeniu.”
Relațiile dintre Kallas și von der Leyen – pe care criticii o acuză că are exact aceleași instincte de concentrare și centralizare a puterii ca unii lideri naționali din UE – au fost deosebit de dificile.
Aceste tensiuni au fost amplificate de propunerile discutate în mod activ la Bruxelles privind reorganizarea întregului serviciu diplomatic al blocului comunitar, prin integrarea unor părți ale SEAE și a unor atribuții esențiale de politică externă direct în sfera de responsabilitate a președintei Comisiei Europene.
Vineri, când a început summitul de la Dublin, Kallas a fost categorică.
Liderii conveniseră în 2024, când era deja clar că vor trebui purtate negocieri cu Rusia, „că eu sunt cea care reprezintă Europa în politica externă și de securitate”, a declarat ea.
Însă, atunci când Costa a anunțat la Dublin negociatorii blocului comunitar, Kallas nu se afla printre ei.
Așadar, de ce au ocolit cele 27 de capitale persoana pe care o numiseră tocmai pentru această funcție?
În cercurile diplomatice circulă trei explicații.
Trei explicații pentru care șefa diplomației este lăsată pe bancă
Prima este că mai multe capitale din Europa Occidentală o consideră pe reprezentanta estoniană prea deschis și prea vehement antirusă.
A doua ține de un reflex mult mai profund: marile state membre ale UE refuză pur și simplu să cedeze Bruxellesului puterea reală în materie de politică externă.
Parisul și Berlinul, în special, se opun desemnării unui singur emisar al UE, preferând în mod evident să își păstreze propriile locuri la masa negocierilor.
În al treilea rând, diplomații indică o tendință mai amplă: problemele internaționale care erau gestionate odinioară de miniștrii de externe sunt preluate tot mai mult de prim-miniștri sau președinți.
Indiferent de motiv, von der Leyen a apărat decizia într-o manieră tranșantă:
„Noi decidem cine ne reprezintă și am luat această decizie astăzi”, a declarat ea.
Cancelarul Germaniei, Friedrich Merz, a susținut, de asemenea, că formatele interguvernamentale precum E3 – Franța, Germania și Regatul Unit – reprezintă „un format bine consacrat” și că „nu văd absolut nicio problemă în a continua în acest fel”.
Alții au fost însă mai puțin mulțumiți.
Atât Spania, cât și Lituania au criticat abordarea bazată pe o echipă de negociatori.
„Europa are nevoie de o singură voce”, a declarat ministrul lituanian de externe, Kęstutis Budrys.
„Nu putem vorbi prin 27 de microfoane. Avem nevoie de unul singur.”