Cum să acceptăm schimbările inevitabile în rău și să găsim alinare în acest lucru?
În 2026, ne-am confruntat cu un super El Niño. Din cauza acestui fenomen meteorologic, temperatura apei din Oceanul Pacific crește, iar ulterior crește și temperatura aerului în diferite țări. De această dată, situația a fost deosebit de gravă și întreaga lume a avut de suferit.
În iulie, publicația WBUR din Boston a publicat un eseu al medicului specializat în îngrijiri paliative Alexis Drutchas, despre criza climatică.
Specialista a observat că atitudinea față de criza climatică și cea față de o boală incurabilă au multe în comun. Ambele pot fi negate (cu consecințe neplăcute), iar în ambele cazuri confruntarea cu un rău inevitabil poate fi atenuată dacă ne punem întrebările potrivite.
Publicăm traducerea acestui text.
Cu doar câteva zile înainte de Ziua Pământului, în aprilie anul trecut, fiul meu de trei ani, Oliver, a spus ceva destul de îngrijorător în timp ce coboram scările.
— Nu vreau să părăsesc Pământul.
Am încremenit pe o treaptă. Oare se gândește la moarte? La schimbările climatice? Doar are trei ani!
— Ce vrei să spui, dragule? l-am întrebat.
— Nu știu, mami, dar nu vreau să părăsesc planeta cu spirale albastre și albe, a răspuns el, desenând cu degetul o spirală în aer, ca și cum ar fi reprezentat vântul.
— Nu trebuie să plecăm nicăieri. Pământul este locul în care trăim, i-am spus.
În ultima vreme, Oliver devenise pasionat de spațiu. Și totuși, în replica lui era ceva profetic, ca și cum ar fi ajuns până într-un viitor îndepărtat. La cei trei ani ai săi, nici măcar nu bănuiește că oamenii de știință analizează deja cu seriozitate posibilitatea ca alte planete să fie potrivite pentru viața oamenilor.
Nu mă puteam opri din a mă gândi la tristețea ascunsă în cuvintele lui. Lucrez ca medic specializat în îngrijiri paliative la Institutul Oncologic Dana-Farber și am grijă de oameni cu boli grave.
Am observat în repetate rânduri că nouă, oamenilor, ne este adesea mai ușor să ne îndreptăm gândurile către un viitor imaginar și către posibilități pline de speranță decât să privim în față cele mai dificile adevăruri ale prezentului: îmbătrânirea, boala, moartea și, acum, criza climatică.
Simțim deja consecințele încălzirii planetei: furtunile devin mai puternice, incendiile de vegetație sunt tot mai devastatoare, iar curenții oceanici esențiali pentru viață s-ar putea apropia de colaps.
Și totuși, mulți dintre noi se simt paralizați și nu știu ce să facă.
În activitatea mea, discut cu pacienții și cu familiile lor despre ceea ce contează cel mai mult pentru ei în contextul unei boli grave.
Un pacient, de exemplu, trebuie să decidă dacă merită să continue tratamentul, în ciuda efectelor secundare severe și a unei probabilități foarte mici de succes, sau dacă ar trebui să renunțe complet la terapia ulterioară.
Este de înțeles că o asemenea alegere poate fi paralizantă.
Dar atunci când pacienții acceptă această realitate — și, adesea, durerea asociată cu ea — mulți dintre ei încep să înțeleagă ce este cu adevărat important pentru ei, chiar și în aceste circumstanțe dureroase și incerte.
Pentru unii este confortul, pentru alții timpul petrecut cu familia, iar pentru alții posibilitatea de a se afla într-un loc iubit, de exemplu, lângă ocean.
La prima vedere, toate acestea ar putea părea fără nicio legătură cu criza climatică. Totuși, eu văd aici paralele uimitoare.
Criza climatică poate fi privită ca o boală gravă care afectează atât planeta, cât și pe fiecare dintre noi.
Prin urmare, starea de paralizie și dorința de a evita acest subiect, caracteristice multor oameni îngrijorați de încălzirea globală, amintesc de sentimentele contradictorii și de durerea prelungită care pot cuprinde o persoană după primirea unui diagnostic grav.
Eu și colegii mei folosim o abordare structurată care ne ajută să purtăm asemenea conversații dificile.
Aceasta se numește „comunicarea în cazul unei boli grave”.
Este o metodă bazată pe date științifice provenite de la organizații precum Ariadne Labs și VitalTalk.
La baza acestor conversații se află dorința de a afla ce este cu adevărat important pentru o persoană.
Pentru aceasta, este necesar să înțelegem cum percep pacienții și familiile lor situația, să împărtășim informații despre prognosticul bolii și să discutăm despre obiective și valori, adresând întrebări precum:
- „Cum arată pentru dumneavoastră o zi bună?”
- „Având în vedere situația actuală, ce este cel mai important pentru dumneavoastră?”
- „Când vă gândiți la viitor, ce vă îngrijorează?”
- „Ce vă dă putere atunci când vă gândiți la ceea ce vă așteaptă?”
Scopul este ca asemenea conversații să înceapă cât mai devreme și să revenim treptat la ele, aprofundându-le conținutul odată cu trecerea timpului.
Acest mod de comunicare și îngrijirile paliative în general au rămas multă vreme nerecunoscute.
În cultura medicală occidentală, accentul a fost pus în mod tradițional pe vindecare, salvarea vieții și prelungirea acesteia.
Drept urmare, discuțiile despre prioritățile unui pacient cu o boală fatală sau progresivă — la fel ca însăși recunoașterea necesității îngrijirilor paliative — pot fi percepute de medici ca un semn al propriei neputințe.
Mulți consideră că discutarea subiectelor dureroase nu face decât să amplifice anxietatea.
Totuși, cercetările arată contrariul: asemenea conversații pot reduce anxietatea pe termen lung și pot îmbunătăți calitatea vieții.
Sunt convinsă că același lucru este valabil și în cazul crizei climatice, dacă vom avea, în sfârșit, curajul să o privim în față.
În practica mea, tocmai aceste conversații dificile devin adesea una dintre cele mai importante modalități de a-i ajuta pe pacienți și pe familiile lor.
Confruntați cu criza climatică, mulți dintre noi par să încremenească între disperare și acțiune, exact ca oamenii care încearcă să înțeleagă un diagnostic fatal.
Este posibil ca viața pe care o cunoaștem astăzi să nu mai fie accesibilă generațiilor viitoare.
Și trebuie să deplângem această pierdere.
Dar trebuie să ne amintim și că avem încă la dispoziție o întreagă gamă de posibilități, iar deciziile importante rămân în continuare în mâinile noastre.
Nu există o modalitate simplă de a face față unei probleme atât de complexe.
Și totuși, abordarea paliativă în conversațiile despre criza climatică ne poate ajuta să traversăm această perioadă de incertitudine.
Ea poate da sens perioadei de tranziție în care ne aflăm cu toții acum.
Trebuie să ne reunim și să reflectăm împreună asupra întrebărilor cu care se confruntă mulți dintre pacienții mei.
- Cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a petrece mai mult timp pe o planetă sănătoasă?
- Ce înțelegem prin „calitatea vieții” și vom putea trăi o viață împlinită în condițiile încălzirii globale?
- Care sunt prioritățile noastre, ce suntem dispuși să schimbăm sau să apărăm?
- Ce moștenire vrem să lăsăm în urma noastră?
Acțiunile colective presupun să ieșim treptat din starea de paralizie și să dobândim capacitatea de a influența ceea ce se întâmplă.
Împreună, putem vota pentru politicieni care susțin reducerea emisiilor de dioxid de carbon și accelerarea tranziției către energia curată.
Mulți dintre noi pot lua, de asemenea, decizii conștiente privind alimentele pe care le consumă, locurile în care își investesc banii și lucrurile pentru care îi cheltuiesc.
Nu vreau ca fiul meu să creadă că va trebui să părăsească această planetă minunată.
Dar mă îngrijorează viitorul și mă întreb dacă el va putea continua să se bucure de aceeași splendoare a naturii sălbatice pe care lumea mi-a oferit-o mie.
Voi putea oare să accept că, într-o zi, Oliver s-ar putea să nu mai poată face drumeții în Munții Albi din New Hampshire sau să înoate în valurile Oceanului Atlantic?
La ce sunt dispusă să renunț pentru ca, dacă va avea copii, aceștia să mai poată căuta broaște în albiile pâraielor?
La fel ca în cazul unei boli incurabile, evitarea realității schimbărilor climatice nu va opri timpul și nu va preveni pierderile viitoare.
Putem păstra o speranță disperată în acel viitor pe care încă suntem capabili să ni-l imaginăm, recunoscând în același timp că unele pierderi sunt inevitabile.
Recurgând la limbajul folosit în cele mai dificile momente ale vieții umane, vom putea aborda deschis aceste subiecte și le vom putea scoate din umbră.
Dacă nu pentru noi înșine, atunci pentru cei care vor veni după noi.
Pentru cei care, asemenea fiului meu, „nu vor să părăsească planeta cu spirale albastre și albe”.
