Unii diplomaţi consideră mişcarea lui Klaus Iohannis de a-şi anunţa candidatura la şefia NATO ca fiind „disperată” şi „de ultimă instanţă”.
Alţii au fost mai degrabă nedumeriţi de planul său în 10 puncte, care includea lucruri pe care alianţa militară le face deja.
La Bruxelles se vorbeşte, de asemenea, despre o mişcare de PR şi despre faptul că Iohannis candidează la funcţia de secretar general al NATO – pentru care Mark Rutte are mult mai multe şanse – pentru a intra în arenă, de fapt, pentru un post în UE.
După alegerile europene ar putea exista probleme pentru reconfirmarea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene, iar Iohannis ar putea fi un candidat de consens, arată RFE/RL (Europa Liberă) într-un articol semnat de Rikard Jozwiak, editorul său de la Praga pentru Europa, fost corespondent la Bruxelles.
Bruxelles-ul este cuprins de febra „angajărilor” în 2024. Sunt puse la bătaie posturile de top din UE şi NATO, iar Bruxelles-ul este inundat de zvonuri cu privire la persoanele care vor ocupa aceste posturi, scrie corespondentul postului de radio american.
Este vorba de patru mari posturi politice. În UE, se caută candidaţi pentru preşedinţia Comisiei Europene şi cea a Consiliului European, ocupate în prezent de Ursula von der Leyen şi, respectiv, Charles Michel, precum şi pentru postul de şef al politicii externe a blocului, deţinut de Josep Borrell în ultimii cinci ani. Însă în capitala belgiană, şi Jens Stoltenberg părăseşte postul de secretar general al NATO, după un deceniu la conducere. Preşedintele României, Klaus Iohannis, şi-a aruncat pălăria în ring pentru acest post şi ar putea fi timpul ca un est-european să preia conducerea.
O candidatură mai puțin sigură
Cele două summituri ale UE din iunie, programate deja pentru 17 şi 27 iunie, la care vor participa cei 27 de şefi de stat şi de guvern din UE, vor decide cele trei posturi în cadrul unor negocieri cu uşile închise.
Este un puzzle complicat în care vor fi selectaţi candidaţi care reflectă un echilibru între gen, afiliere politică (adesea împărţită între partide politice paneuropene reprezentând centru-dreapta, centru-stânga şi liberalii) şi geografie, chiar dacă busola statelor membre ale UE este uneori neclară, arată jurnalistul RFE/RL.
Preşedintele Comisiei Europene provine, de obicei, din grupul politic care obţine cele mai multe voturi la alegerile europarlamentare care au loc în întregul bloc comunitar la 6-9 iunie. În ultimele patru scrutine, acesta a fost Partidul Popular European (PPE), de centru-dreapta, iar sondajele indică faptul că şi de data aceasta va câştiga.
Candidatul lor principal, încoronat la congresul PPE de la Bucureşti de săptămâna trecută, este Ursula von der Leyen. Logica ar dicta că ea este o candidată sigură pentru încă cinci ani la conducerea Comisiei Europene.
Decizia ar putea fi luată cu mult înainte de summitul NATO
Pe hârtie, conducerea NATO este separată de posturile din UE. Dar, având în vedere că 23 din cele 27 de state membre ale UE aparţin, de asemenea, alianţei militare şi că secretarul general al NATO ar trebui să fie european, cele două organizaţii pescuiesc, în esenţă, în acelaşi bazin de talente, scrie Rikard Jozwiak.
Surse din cadrul NATO spun că doresc ca decizia să fie luată în aprilie, cu mult înainte de summitul NATO de la Washington din iulie şi, în mod crucial, cu mult înainte ca procesul să devină „prea încurcat” în calendarul de recrutare al UE.
Cu doar câteva săptămâni în urmă, Germania, Franţa, Regatul Unit şi Statele Unite (cunoscute colectiv sub numele de „Cvartet”), precum şi până la 17 alte ţări, în mare parte din Occident, s-au raliat în spatele premierului olandez demisionar Mark Rutte.Considerat de încredere, cu multă experienţă, apreciat la Washington şi renumit pentru faptul că a ştiut să se descurce cu fostul preşedinte american Donald Trump, el părea o alegere decentă, deşi poate neinspirată.
Candidatura lui Iohannis ar putea reprezenta o schimbare binevenită: să se audă vocea Europei de Est, şi nu doar a celei de Vest, arată articolul publicat de Europa Liberă. „Estul”, aici, este departe de a fi un concept geografic sau politic coerent, dar acoperă ţările din fostul bloc sovietic sau din fosta Iugoslavie care au aderat la UE (şi la NATO) în ultimii 25 de ani: Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia (şi, în plus pentru NATO, Albania, Muntenegru şi Macedonia de Nord) – precizează jurnalistul. Niciun secretar general al NATO nu a provenit vreodată din vreuna dintre aceste ţări.
În 2019, când UE i-a ales ultima dată pe cei trei şefi ai săi, flancul estic a fost complet ignorat. De fapt, singurul „estic” care a ocupat vreodată o poziţie înaltă la Bruxelles a fost actualul premier polonez Donald Tusk, care a fost preşedinte al Consiliului European între 2014 şi 2019.
Rutte este considerat un „moale” în privinţa Rusiei
Au existat deja trei secretari generali olandezi ai NATO. Olanda cu greu a ajuns la cheltuieli de 2% din PIB pentru apărare, un obiectiv al NATO de peste un deceniu şi un lucru pe care multe ţări estice, inclusiv România lui Iohannis, l-au reuşit.
Rutte, deşi a susţinut Ucraina de la invazia pe scară largă a Rusiei din februarie 2022, este considerat un „moale” în privinţa Rusiei. Sprijinul său pentru proiectul Nordstream 2 al Gazprom este un exemplu în acest sens.
Mulţi estici, pe de altă parte, avertizau de mult timp asupra pericolului unui Kremlin beligerant. Acum, s-a dovedit că aveau dreptate.
Surse din NATO spun însă că sunt de părere că Rutte va câştiga totuşi competiţia. Este greu de ocolit „Cvartetul”, iar aceştia nu par să se clintească.
Unii consideră mişcarea lui Iohannis ca fiind „disperată” şi „de ultimă instanţă” şi a alimentat temerile că procesul de selecţie s-ar putea prelungi luni de zile.
Alţii au fost mai degrabă nedumeriţi de planul său în 10 puncte – prezentat în Politico pe 13 martie – care includea lucruri pe care alianţa militară le face deja.
Unii diplomaţi din ţările estice spun că nu au nicio părere despre niciunul dintre candidaţi.
Întrebarea care se pune în cele din urmă este dacă Iohannis şi-a sondat popularitatea înainte de a se angaja să candideze, notează jurnalistul de la Europa Liberă.
„Lovitura de stat” a lui Iohannis
În aceste condiţii, jurnalistul Rikard Jozwiak îşi pune întrebarea: Plănuieşte Iohannis o „lovitură de stat” împotriva Ursulei von der Leyen?
Ea este considerată în general un preşedinte de succes al Comisiei, mai ales în ceea ce priveşte sprijinul său ferm pentru Kiev. Dar oamenii de la Bruxelles au, de asemenea, câteva lucruri negative de spus despre ea. Unele state membre sunt îngrijorate că a făcut Comisia Europeană prea puternică şi că o conduce cu o mână de fier, fără a-i lăsa pe ceilalţi comisari să strălucească.
Apoi, există şi problema cu Parlamentul European. Candidatul pentru funcţia de preşedinte al Comisiei Europene trebuie să fie aprobat de o majoritate de membri ai parlamentului. Data trecută, Ursula von der Leyen a trecut la limită, cu opt voturi. S-ar putea să fie şi mai strâns de data aceasta.
Poate că asta înseamnă că este timpul pentru un candidat de consens? Poate că acest candidat ar putea fi Iohannis, conchide jurnalistul de la Radio Europa Liberă.
