La sfârșitul lunii septembrie 2025, oficiali și politicieni europeni au declarat pentru Politico că războiul ruso-ucrainean a creat o situație pe continent care amintește de perioada premergătoare Primului Război Mondial.
Mulți dintre ei cred că Europa se află în pragul unui „moment Franz Ferdinand”, un eveniment care va escalada brusc și va atrage țările lor într-un conflict militar direct cu Rusia.
La cererea lui Meduza, istoricul Alexei Uvarov discută despre situația din ajunul Primului Război Mondial și dacă aceasta poate fi comparată cu situația actuală.
De ce a declanșat Primul Război Mondial un conflict local între Serbia și Austro-Ungaria?
Europa se îndrepta spre Primul Război Mondial printr-un lanț de crize și exacerbări.
Timp de câteva secole, soarta Balcanilor a fost determinată de rivalitatea dintre trei imperii: Imperiul Otoman, Imperiul Austriac (mai târziu Imperiul Austro-Ungar) și Rusia. După războiul ruso-turc din 1877–1878, noile state independente Bulgaria, Serbia și România au apărut pe harta europeană.
Fiecare a căutat să-și reînvie gloria medievală de odinioară – asemănătoare cu „Serbia Mare” sau „Bulgaria Mare ” .
La începutul secolului al XX-lea, aceste țări tinere deveniseră mai puternice.
În 1911–1912, Italia a invadat Imperiul Otoman și a ocupat Libia, demonstrând că posesiunile otomane puteau fi luate prin forță cu impunitate. În Primul Război Balcanic, au alungat Imperiul Otoman din aproape toate posesiunile sale europene.
Cu toate acestea, au început curând să concureze între ele pentru redistribuirea acestor teritorii în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic.
Printre cele trei state nou independente, Serbia se afla într-o poziție unică: țara se dezvolta, dar rămânea fără ieșire la mare. Și multe dintre teritoriile revendicate de naționaliștii sârbi făceau parte din Austro-Ungaria.
După ce relațiile cu Bulgaria s-au deteriorat, Serbia a devenit principalul canal pentru politica rusă în Balcani. Serbia a fost ajutată să se înarmeze și i s-a promis protecție împotriva presiunii austro-ungare, consolidând astfel încrederea liderilor sârbi că țara se putea baza pe sprijinul Rusiei în caz de conflict.
Mulți contemporani și participanți la Primul Război Mondial scriu că războiul a fost inevitabil. Deci, la un moment dat, nu a putut fi prevenit?
Acesta este un fenomen foarte interesant.
Istoricul și profesorul de la Universitatea Cambridge, Christopher Clark, a studiat percepțiile contemporane asupra izbucnirii Primului Război Mondial în cartea sa „Somnambuli: Cum a intrat Europa în război în 1914”.
El a demonstrat că participanții la evenimente au interpretat adesea retroactiv ceea ce s-a întâmplat ca fiind o necesitate istorică. Observând realitatea situației, aceștia au trecut rapid de la fapte la ideea că lucrurile erau exact așa cum ar fi trebuit să fie.
Această „forță normativă a faptelor” creează iluzia fatalității, ascunzând șansa, greșelile, alegerile și vicisitudinile diplomatice care existau de fapt înainte de începerea războiului în august 1914. Clark concluzionează că războiul nu a fost predeterminat și nu a devenit inevitabil în niciun moment. În schimb, a fost un lanț de decizii, calcule greșite, ambiții și escaladări care au condus la el. Sentimentul de „inevitabilitate” a apărut după desfășurarea evenimentelor – iar cei implicați au încercat să le dea sens retrospectiv.
Dar se pare că prin iulie-august 1914 toată lumea voia deja să înceapă războiul?
Nu.
În momentul tentativei de asasinat de la Sarajevo, nu se poate afirma cu certitudine că toate țările doreau război și îl escaladau în mod deliberat.
După asasinarea lui Franz Ferdinand, Austro-Ungaria și-a dezbătut răspunsul timp de aproape o lună: nu toți membrii conducerii imperiului erau în favoarea acțiunii militare. Prim-ministrul maghiar István Tisza se opunea în mod special războiului. Abia pe 23 iulie 1914, Austro-Ungaria a emis un ultimatum dur Serbiei.
Cele zece puncte ale acestui ultimatum cereau: interzicerea propagandei anti-austriece, dizolvarea organizațiilor naționaliste, demiterea ofițerilor implicați în asasinarea lui Franz Ferdinand, arestarea și pedepsirea celor responsabili și, cel mai important, accesul anchetatorilor și poliției austriece pe teritoriul sârb pentru a participa la anchetă. Este important de menționat, însă, că reprezentanți ai guvernului sârb au fost într-adevăr implicați în complot. Organizația „Mâna Neagră”, condusă de Dragutin Dimitrijević, șeful serviciilor secrete militare sârbe, a fost cea care le-a furnizat teroriștilor arme și i-a ajutat să treacă în Bosnia.
În ce măsură pot fi aplicate evenimentele de la începutul Primului Război Mondial situației actuale?
Cu mare dificultate.
În lumea modernă, există un sistem de diplomație internațională mult mai dezvoltat și, important, mult mai transparent, care oferă în continuare oportunitatea de a rezolva conflictele prin negocieri.
Este adevărat, nu a putut preveni un război ruso-ucrainean de amploare. Cu toate acestea, multe țări, de la India și Pakistan până la Armenia și Azerbaidjan, folosesc negocierile pentru a pune capăt războaielor și a preveni altele noi.
Particularitatea politicii europene de dinainte de război se explică prin interacțiunea dinamică a mai multor imperii, aproximativ comparabile ca putere militară. Participarea lor la alianțe, însă, putea fluctua. În prezent, nicio țară europeană nu se poate confrunta singură cu Rusia – aceasta este constrânsă de apartenența sa la UE și NATO.
Însăși compararea situației politice de astăzi cu cea din ajunul Primului Război Mondial și anticiparea unui „moment Franz Ferdinand” pare mai degrabă o profeție autoîmplinită.
Chiar și după asasinarea sa și emiterea unui ultimatum, țările au avut încă loc să ia decizii diferite.
Faptul că aceste bifurcații au fost luate în acest fel nu este o consecință a predeterminării istoriei, ci a deciziilor unor politicieni specifici. În mod similar, politicienii de astăzi poartă responsabilitatea pentru modul în care se vor comporta în cazul unei escaladări a confruntării cu Rusia – și ce soluții la un potențial conflict direct sunt pregătiți să adopte.
