La începutul lunii aprilie, președintele SUA, Donald Trump, a anunțat introducerea de tarife de import pentru peste 180 de țări.
Decizia de a impune tarife a fost un șoc pentru economia globală. Însă reacția piețelor financiare a fost și mai alarmantă. Anterior, în perioadele de criză globală, investitorii „fugeau întotdeauna spre dolar”.
Moneda americană s-a apreciat deoarece era considerată cel mai sigur activ. Acesta a fost cazul în timpul crizei financiare din 2008 și în 2020, când lumea a fost cuprinsă de pandemia de COVID-19.
Mai mult, introducerea de tarife – și reducerea rezultată a volumelor de import – a consolidat, de obicei, moneda țării importatoare.
Însă, în aprilie 2025, lucrurile au mers prost: în ciuda panicii de pe piețe și a așteptărilor că volumele importurilor către Statele Unite vor începe să scadă rapid, dolarul a început să scadă.
A scăzut cu 6,5% față de euro în doar trei săptămâni. Au existat și alte anomalii. Piețele semnalau că încrederea în dolar, ca monedă principală a lumii, începea să slăbească.
Nu mai era vorba doar de dispute comerciale – rolul Statelor Unite ca ancoră a sistemului financiar global era pus sub semnul întrebării. Dacă această tendință continuă, mai ales pe fondul încercărilor Chinei și ale altor țări de a promova alternative la dolar, sistemul financiar global se va confrunta cu o restructurare fundamentală, scriu experta în politică economică și sociologa Alexandra Prokopenko și analistul economic Alexander Kolyandr în noua ediție a buletinului informativ al Centrului Carnegie Berlin, „Cum funcționează?”.
Cum funcționează sistemul financiar global
Înainte de a trece la sistemul financiar modern, merită să ne amintim de predecesorul său, sistemul Bretton Woods.
Acesta a fost creat în iulie 1944 la o conferință din Bretton Woods-ul american, unde s-au reunit reprezentanți ai 44 de țări, inclusiv Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică.
Scopul principal a fost restabilirea stabilității sistemului monetar global după cel de-al Doilea Război Mondial.
Țările doreau să evite noi războaie valutare și crize economice și să creeze mecanisme pentru redresarea economică postbelică și creșterea comerțului.
Participanții au căutat să prevină orice posibilitate de repetare a coșmarului anilor 1930, când un val de tarife vamale și o slăbire obligatorie a monedei pentru a sprijini economiile naționale au declanșat o criză globală prelungită și un declin al comerțului.
Bretton Woods trebuia să fie o barieră în calea egoismului economic – politica de „jefuiește-ți aproapele” care a afectat întreaga economie mondială.
Principiile de bază ale sistemului:
- Monedele țărilor participante erau ancorate în dolarul american, iar dolarul în sine era susținut de aur la o rată fixă de 35 de dolari pe uncie. Monedele fluctuau față de dolar cu cel mult 1%, dar, dacă era necesar, țările puteau modifica ratele o singură dată – prin devalorizare sau reevaluare – pentru a elimina dezechilibrele din balanța de plăți și pentru a se adapta la condițiile în schimbare.
- Statele Unite s-au angajat să schimbe dolari pe aur la un preț fix pentru băncile centrale.
- Pentru a sprijini sistemul, au fost create două organizații cheie: Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (astăzi parte a Băncii Mondiale). FMI a jucat un rol deosebit de important: a devenit „creditorul de ultimă instanță” pentru băncile centrale.
Evoluția și sfârșitul
Sistemul Bretton Woods a durat până la începutul anilor 1970. Cu toate acestea, sfârșitul său a fost prezis încă în 1959 de profesorul Robert Triffin de la Universitatea Yale.
Pentru a asigura economia mondială cu suficientă lichiditate (dolari), țara emitentă trebuia să aibă un deficit de cont curent (importuri mai mari decât exporturi). În această situație, țările exportatoare primesc mai mulți dolari decât cheltuiesc și îi folosesc ca mijloc de acumulare.
Însă aceste deficite comerciale externe ale SUA au pus în cele din urmă la îndoială fiabilitatea dolarului ca monedă de rezervă.
Triffin a prezis că, la un moment dat, datoria externă a SUA, care aproviziona lumea cu dolari, va depăși rezervele sale de aur, subminând încrederea în moneda americană. Într-un efort de a combate epuizarea rezervelor de aur ale SUA, președintele Richard Nixon a pus capăt liberului schimb de dolari pentru aur în 1971 (așa-numitul șoc Nixon). Iar în 1973, majoritatea țărilor au trecut la cursuri de schimb flotante. Astfel s-a încheiat era Bretton Woods.
Cu toate acestea, rolul dolarului în lume a fost păstrat – acesta rămâne principala monedă de rezervă și baza decontărilor internaționale. Chiar și țările blocului socialist s-au trezit integrate de facto în economia dolarului – deși majoritatea lor nu au aderat oficial nici la sistemul Bretton Woods, nici la sistemul jamaican de cursuri de schimb libere care l-a înlocuit.
Desigur, dolarul a început să joace acest rol onorabil nu doar datorită sistemului Bretton Woods. Dominanța monedei americane a susținut o serie de pași strategici întreprinși de Statele Unite.
Astfel, Planul Marshall a oferit Europei postbelice moneda necesară pentru reluarea plăților internaționale și reintegrarea continentului în economia mondială.
În plus, Statele Unite au participat activ la pregătirea Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT), care a pus bazele ordinii comerciale globale.
Drept urmare, dolarul nu a devenit doar o unitate de cont – s-a dovedit a fi o parte integrantă a însăși arhitecturii lumii postbelice.
Cum funcționează sistemul monetar modern și de ce sunt necesare monede de rezervă
Spre deosebire de Bretton Woods, sistemul monetar și financiar modern nu se bazează pe niciun acord internațional singular. El se formează din practică. Cu alte cuvinte, din interacțiunea băncilor centrale, exportatorilor, investitorilor și companiilor transnaționale pe piețele globale.
Deși multe s-au schimbat de la mijlocul secolului al XX-lea, unele caracteristici ale vechiului sistem au rămas.
De aceea, termenul „Bretton Woods 2.0” este uneori folosit pentru a descrie ordinea actuală, subliniind continuitatea instituțiilor și a rolurilor.
Însă realitatea a devenit mai complexă în ultimele decenii: piețele sunt acum globale, instrumentele financiare sunt diverse, iar capitalul se mișcă într-un ritm incomparabil mai rapid.
Unul dintre elementele stabile ale sistemului monetar global rămâne rolul monedelor de rezervă. FMI recunoaște ca atare următoarele:
- dolar american;
- Euro;
- liră sterlină;
- Yen japonez;
- yuan;
- franc elvețian;
- Dolar canadian;
- Dolar australian.
Acestea sunt luate în considerare la calcularea rezervelor internaționale ale băncilor centrale. Însă funcțiile monedelor de rezervă nu se limitează la aceasta.
Dominanța dolarului se termină
Dolarul rămâne principala monedă de rezervă la nivel mondial, dar ponderea sa a scăzut lent de mai bine de un deceniu. Un indicator important pentru evaluarea dominanței unei monede este moneda pe care băncile centrale o utilizează ca ancoră pentru cursurile lor de schimb.
Autoritățile de reglementare înțeleg specificul economiilor lor și impactul fluctuațiilor cursului de schimb, astfel încât alegerea lor poate fi considerată un indicator sumar al dominanței externe, scrie profesorul Kenneth Rogoff de la Harvard.
Dominanța dolarului a atins apogeul în 2015. De atunci, China a început treptat să își sporească flexibilitatea politicii valutare.
Aceste schimbări erau așteptate: fiind una dintre cele mai mari economii ale lumii, China se confruntă din ce în ce mai mult cu cicluri economice interne diferite de cele ale Statelor Unite. Și nu are niciun motiv să se bazeze direct pe politicile Sistemului Rezervei Federale (FRS), banca centrală americană.
Un impuls suplimentar pentru reducerea dependenței de dolar au fost sancțiunile americane împotriva Rusiei, în special înghețarea rezervelor valutare ale Băncii Rusiei în valoare de peste 300 de miliarde de dolari.
Potrivit lui Rogoff, aceste măsuri au sporit îngrijorările Beijingului cu privire la propria vulnerabilitate și au devenit un argument în favoarea accelerării politicii de „decuplare financiară”. Acest lucru este relevant cu atât mai mult cu cât este tot mai probabilă o escaladare a conflictului din jurul Taiwanului.
Barry Eichengreen subliniază, de asemenea , că dolarul este sub presiune din cauza utilizării active a sancțiunilor de către Statele Unite ca instrument de politică externă. Restricțiile sunt un fel de armă. De aici și neologismul „înarmare”. Chiar și înainte de conflictul din Ucraina, Statele Unite au folosit din ce în ce mai mult sancțiunile: din 2000 până în 2021, numărul persoanelor și organizațiilor supuse restricțiilor a crescut de la 912 la peste 9,4 mii .
Statele au trecut la diversificare
Sancțiunile împotriva Rusiei introduse în 2022 au sporit dorința țărilor din întreaga lume de a-și diversifica rezervele valutare și de a-și reduce dependența de dolar.
Preocupările nu sunt doar legate de înghețarea activelor, ci și de posibilitatea confiscării acestora, ceea ce ar crea un precedent ce ar putea amenința alte țări. Coordonarea sancțiunilor între SUA și aliații săi a limitat capacitatea guvernului rus de a utiliza dolarul în decontările internaționale, inclusiv în tranzacțiile cu țări terțe.
În același timp, experiența trecută a politicii coordonate s-ar putea să nu se mai repete. De exemplu, țările europene nu au susținut politica de „presiune maximă” asupra Iranului în timpul primului mandat al lui Donald Trump și s-au opus reînnoirii unilaterale a sancțiunilor.
Dacă Washingtonul continuă să utilizeze măsuri economice fără a-și consulta partenerii, acesta va fi un semnal pentru alte țări: este timpul să abandoneze dolarul. Eichengreen este încrezător că beneficiarii în acest caz vor fi „monedele țărilor care nu participă la mecanismele de sancțiuni ale SUA”.
