Pe 25 decembrie 1989, președintele României de atunci, Nicolae Ceaușescu, și soția sa, Elena, au fost executați de un pluton de execuție în timp ce cântau „Internaționala”, imnul comunist.
Dictatorul și soția sa conduseseră cu o mână de fier timp de decenii. Dar, în contextul unei prăbușiri dramatice a nivelului de trai, românii s-au săturat. Ei sperau că această prăbușire instituțională va marca începutul unei revoluții democratice — iar omul aflat la cârma tranziției era Ion Iliescu
Primul lider democratic al României, Iliescu — care a murit pe 5 august, la vârsta de 95 de ani — a fost unul dintre ultimii nomenclaturiști de rang înalt rămași din perioada destrămării blocului sovietic.
Deși a modelat tranziția țării către democrație, amintirile despre transferul sângeros de putere și despre reprimarea brutală a protestelor din 1990 — pentru care a fost inculpat pentru crime împotriva umanității — lasă în urmă o moștenire complexă și divizivă.
Născut într-o familie muncitorească, Iliescu a fost profund atașat de tatăl său — un comunist clandestin care a murit când fiul său avea doar 15 ani. S-a înscris în organizația Tineretului Comunist și a îmbrățișat idealurile revoluționare cu o admirație necondiționată față de URSS și de Iosif Stalin. A devenit un credincios convins în promisiunile utopice bolșevice, pe care le considera cele mai potrivite pentru România.
La începutul anilor 1950, visurile lui Iliescu au devenit realitate, când — asemenea a sute de alți români — a fost trimis să studieze în Uniunea Sovietică. La Moscova, a internalizat ideologia bolșevică, privindu-i pe liderii lagărului socialist drept garanții păcii și progresului într-o lume polarizată ireconciliabil.
Aici a trăit șocul morții lui Stalin și tot aici a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Nina, amintindu-și mai târziu de plimbările lor de seară prin oraș.
Liderii Partidului Comunist Român l-au văzut ca pe un camarad tânăr de încredere
În această perioadă, liderii Partidului Comunist Român l-au văzut ca pe un camarad tânăr de încredere și l-au numit în conducerea de vârf a Tineretului Comunist, responsabil cu activitatea politică și mobilizarea în rândul studenților.
Aceștia au fost anii dezghețului post-stalinist, care a afectat toate țările est-europene, însă România nu a cunoscut turbulențe similare cu cele din Polonia sau Ungaria. Deși a intrat în posesia unui exemplar contrabandat al „Discursului Secret” al lui Nikita Hrușciov — care condamna vehement regimul stalinist — Iliescu nu și-a abandonat convingerea că partidul trebuie să dețină întreaga putere.
În ciuda feței zâmbitoare și a discursului conciliant, Iliescu a fost un leninist convins. Între 1958 și 1959, a participat la represiuni împotriva studenților, soldate cu arestări, torturi și încarcerări.
Ascensiunea sa a fost accelerată după ce Ceaușescu a devenit liderul României în martie 1965. Iliescu a fost numit ministru al tineretului în 1967 și promovat în secretariatul partidului și în Comitetul Executiv în 1970. Totuși, ascensiunea sa s-a oprit brusc: era considerat prea intelectual și prea reformist, fiind mutat în posturi marginale în provincie.
La sfârșitul anilor 1980, lucrurile începuseră să se schimbe. În timp ce liderul sovietic Mihail Gorbaciov adopta politici reformiste, Ceaușescu încerca să blocheze orice contagiune. El devenise o relicvă a epocii staliniste, iar românii se săturaseră de cultul personalității în jurul lui și al soției sale.
Pe măsură ce dictatura devenea tot mai aberantă, mulți din birocrație îl considerau pe Iliescu o alternativă posibilă la „comunismul dinastic”.
Căderea și ascensiunea lui Iliescu
În decembrie 1989, au izbucnit revolte populare în întreaga țară — mai întâi la Timișoara, apoi la București. Dar nu a fost o revoluție de catifea. În contextul unei represiuni militare, armata și Securitatea au deschis focul asupra protestatarilor, ucigând zeci de oameni în zilele următoare. Pe 22 decembrie, Iliescu s-a adresat populației la televiziune, anunțând formarea Frontului Salvării Naționale.
După capturarea, judecarea și executarea soților Ceaușescu, românii au fost convinși că asistă la începutul unei revoluții democratice. În realitate, a fost o combinație între o revoltă populară spontană și o lovitură de palat în interiorul partidului — iar Iliescu a beneficiat de ambele.
Inițial, Iliescu a jucat rolul unui liberal deschis și binevoitor. Dar a avut grijă ca forțele pluraliste — inclusiv partidele democratice și organizațiile societății civile — să nu poată amenința dominația aparatului birocratic. Răspunsul său la opoziția anticomunistă a fost nevrotic, panicat și intolerant.
Apoi, în iunie 1990, după ce partidul său a câștigat primele alegeri democratice, Iliescu a recurs la forțe din afara legii pentru a reprima disidența în creștere, mobilizând minerii din Valea Jiului pentru a înăbuși violent protestele antiguvernamentale.
România a devenit din nou un paria pe scena internațională. Și, deși Iliescu a încercat să șteargă memoria acelor evenimente — atât haosul violent din jurul căderii lui Ceaușescu, cât și represiunea brutală împotriva civililor — ele aveau să-i marcheze definitiv cariera.
După ce a pierdut președinția în 1995, Iliescu a acceptat în cele din urmă principiile guvernării democratice și a condus opoziția parlamentară. A fost reales în 2000, iar al doilea său mandat a fost perceput în mare parte ca unul dedicat integrării occidentale. În 2004, România a aderat la NATO, iar Iliescu a jucat un rol semnificativ în parcursul de aderare la Uniunea Europeană, finalizat în 2007.
Retragerea
După încheierea mandatului în 2004, Iliescu s-a retras din viața politică. A petrecut majoritatea timpului citind, scriind și făcând declarații ocazionale, încercând din când în când să-și reabiliteze imaginea publică.
Un astfel de moment a fost un dialog de trei zile, în august 2003, cu Vladimir Tismăneanu — coautor al acestui articol.
În discuții, Iliescu a recunoscut că a făcut „câteva greșeli”, dar a exprimat puține regrete. A susținut că, în 1990, nu exista nicio alternativă la folosirea forței împotriva civililor. Însă, întrebat cum evaluează bilanțul comunismului în secolul XX, a răspuns, surprinzător: „Global negativ.”
A fost unul dintre puținele momente în care liderul român a părut să realizeze public că toată viața a slujit o iluzie.
La vestea morții lui Iliescu, noul președinte al României, Nicușor Dan, și-a exprimat condoleanțele, afirmând într-un mesaj:
„Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu, figura centrală a tranziției din anii ’90. Avem obligația să lămurim marile probleme ale epocii, pentru a putea merge mai departe în mod responsabil.”
Declarația reflectă divizarea profundă a opiniei publice românești în legătură cu moștenirea lui Iliescu. Indiferent de perspectivă, el a influențat profund istoria țării și a schimbat viețile a milioane de români.
Dar un lucru e cert: în 1990, nu a existat nicio constrângere reală care să-l fi obligat să ordone atacuri devastatoare asupra civililor neînarmați.
Iar chiar dacă Guvernul României a declarat ziua de 7 august zi de doliu național, trauma lăsată de regimul Iliescu persistă. Rănile sunt încă deschise.
Vladimir Tismăneanu este profesor de științe politice la Universitatea din Maryland. În 2006 a condus Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.
Adam Tismăneanu este scriitor independent, analist și cercetător. Cei doi lucrează în prezent la o biografie a lui Nicolae Ceaușescu, care va fi publicată în 2026.
