Copilul tău a început să mintă? Experții spun că poate fi un semn de dezvoltare sănătoasă. Ce ar trebui să facă părinții

Atunci când apar desene pe pereți sau dispar biscuiți din cutie, copilul tău ar putea da vina pe câine sau ar putea susține că a fost o fantomă, chiar dacă ține creioanele colorate în mână sau este plin de firimituri.

Minciunile copiilor sunt ceva cu care se confruntă majoritatea părinților, însă acest tip de necinste și înșelăciune reprezintă o parte importantă a dezvoltării mintale.

„Este, de fapt, o abilitate pe care o dezvoltă și cu care experimentează pentru a deveni mai buni”, explică psihologul clinician dr. Jade Redfern în podcastul CBeebies Parenting Download.

Experții explică de ce învățarea minciunii este un semn al unei dezvoltări sănătoase și cum pot fi încurajați copiii să spună adevărul.

Copiii foarte mici nu sunt încă suficient de dezvoltați pentru a minți în mod sofisticat, spune Redfern, dar sunt capabili să înșele încă înainte de vârsta de un an.

Unul dintre studiile menționate în podcast, realizat de Universitatea din Bristol, a constatat că aproximativ un sfert dintre copii par să înțeleagă o anumită formă de înșelăciune până la vârsta de 10 luni.

Profesoara Elena Hoicka, care a coordonat studiul, spune că a fost fascinant să observe cât de abili și vicleni pot fi copiii de la vârste „surprinzător de mici”, inclusiv propriii săi copii.

„Ca mamă a trei copii, pot confirma cu siguranță cât de ingenioși și șireți pot fi.

Să se ascundă sub masă sau în baie pentru a mânca dulciuri ori ciocolată este una dintre tacticile lor obișnuite.”

Hoicka spune că tipul de înșelăciune folosit de un copil începând cu vârsta de doi ani este destul de simplu, cum ar fi să se prefacă că nu își aude părintele sau să nege că a făcut ceva.

„Poate include și desfășurarea în secret a unor activități interzise”, spune ea. „De exemplu, să se uite într-o geantă în care i s-a spus să nu umble, atunci când aparent nu îl vede nimeni, sau să inventeze scuze, cum ar fi să pretindă că trebuie să meargă la toaletă atunci când i se cere să facă ordine.”

Până la vârsta de trei ani, copiii devin mult mai pricepuți și mai creativi în încercările lor de a înșela, demonstrând o înțelegere mai profundă a limbajului și a modului în care funcționează mintea celorlalți.

Ea spune că aceștia încep și să ascundă anumite informații. De exemplu, le spun părinților adevărul că fratele sau sora lor i-a lovit, dar omit faptul că ei au lovit primii.

Aceste comportamente sunt un semn al dezvoltării a ceea ce Redfern numește „teoria minții”.

„Pe măsură ce copiii cresc, ne dorim ca ei să învețe și să dezvolte capacitatea de a înțelege că sunt ființe umane distincte, cu propriile gânduri și intenții”, explică ea.

„Așa își dezvoltă abilitățile de empatie sau capacitatea de a se gândi la gândurile și sentimentele altei persoane, care pot fi diferite de ale lor.”

Un alt motiv pentru care un copil ar putea minți este autoprotecția, deoarece nu vrea să își supere sau să își dezamăgească părintele.

„Toate ființele umane sunt motivate de nevoia de atașament”, spune Redfern. „Copiii sunt motivați de dorința de a păstra relația cu persoanele care îi îngrijesc, deoarece depind de aceasta.”

Încă de la început, copiii învață ce comportamente îi apropie de persoana care îi îngrijește și ce comportamente îi îndepărtează, explică ea.

Având în vedere acest lucru, Redfern consideră că părinții pot încuraja sinceritatea prin crearea unui mediu sigur, în care copilul să poată spune adevărul.

„Trebuie să ne gândim la modalități prin care îi putem ajuta pe copii să se simtă suficient de în siguranță pentru a ne spune adevărul atunci când au făcut o greșeală și nu vor să ne dezamăgească.”

Este un lucru pe care Rachel Duffy, câștigătoarea celui mai recent sezon al emisiunii The Traitors, spune în podcastul CBeebies Parenting că încearcă să îl pună în practică.

Mama a trei copii își amintește un episod în care fiul ei cel mare a împrumutat bicicleta fratelui său și a stricat-o după ce s-a izbit cu ea de o mașină. Inițial, băiatul a încercat să mintă în legătură cu cele întâmplate.

„I-am spus: «Nu vei avea mari probleme dacă îmi spui adevărul». Apoi am plecat și i-am oferit puțin spațiu.

Iar el a spus: «Da, eu am fost». Atunci a înțeles că se afla într-un mediu sigur. Am avut o discuție, fără să ridicăm vocea, fără urlete sau țipete.”

Redfern spune că acesta este un exemplu bun despre cum trebuie gestionată o astfel de situație și că există împrejurări în care o minciună sau o anumită nuanțare a adevărului poate fi potrivită, cum ar fi atunci când copiii primesc un cadou pe care nu și-l doresc sau când descriu aspectul fizic al altor persoane.

Ultimele știri
Citește și...