La doar trei ani de la un război brutal dintre Armenia și Azerbaidjan, conflictul înfocat amenință din nou să explodeze.
Lupte aprige și bombardamente puternice răsună din nou în jurul munților din Nagorno-Karabakh, o regiune izolată la marginea Europei, care a cunoscut mai multe războaie majore de la căderea Uniunii Sovietice.
Marți, națiunea Azerbaidjanului din Caucazul de Sud a anunțat că forțele sale armate au lansat „activități locale anti-teroriste” în Nagorno-Karabah, care se află în interiorul granițelor Azerbaidjanului, dar este controlată ca stat separatist de populația sa etnică armeană, scrie Politico.
Acum, cu luptele pe cale să fie restabilite și acuzațiile privind un „genocid” iminent atingând apogeul, toți ochii sunt ațintiți asupra conflictului vechi de decenii care amenință să atragă unele dintre principalele puteri militare ale lumii.
Ce se întâmplă?
Timp de săptămâni, Armenia și observatorii internaționali au avertizat că Azerbaidjanul își grupează forțele armate de-a lungul liniei de contact puternic fortificate din Nagorno-Karabakh, pregătindu-se să organizeze o ofensivă împotriva trupelor armene etnice locale.
Clipurile distribuite online au arătat vehicule din Azerbaidjan împodobite cu un simbol „A” răsturnat , care amintește de semnul „Z” pictat pe vehiculele rusești înainte de invazia Ucrainei de anul trecut.
La primele ore ale zilei de marți, oficialii armeni din Karabakh au raportat că o ofensivă majoră a Azerbaidjanului a fost în desfășurare, cu sirenele de raid aerian răsunând în Stepankert, capitala de facto. Azerbaidjanului le-a spus celor 100.000 de locuitori din regiune să „evacueze” prin „coridoare umanitare” care duc spre Armenia. Cu toate acestea, forțele azere controlează toate punctele de intrare și ieșire și mulți localnici se tem că nu vor avea voie să treacă în siguranță.
Principalul consilier pentru politică externă al președintelui Azerbaidjan, Ilham Aliyev, Hikmet Hajiyev, a declarant că „obiectivul este neutralizarea infrastructurii militare” și a negat că civilii sunt vizați.
Cu toate acestea, fotografiile neverificate postate online par să arate clădiri de apartamente deteriorate, iar ombudsmanul armean pentru drepturile omului din Karabakh, Gegham Stepanyan, a raportat că mai mulți copii au fost răniți în urma atacurilor.
Îngrijorarea crește cu privire la soarta civililor prinși efectiv în focul încrucișat, precum și riscul unui alt război.
Cum am ajuns aici?
În timpul erei sovietice, Nagorno-Karabah era o regiune autonomă în interiorul Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjane, găzduind atât etnicii armeni, cât și etnicii azeri, dar absența granițelor interne a făcut ca statutul său să fie în mare măsură lipsit de importanță.
Totul s-a schimbat atunci când Moscova a pierdut controlul asupra republicilor sale periferice, iar Nagorno-Karabah a fost lăsat oficial în interiorul teritoriului recunoscut internațional al Azerbaidjanului.
Pe fondul prăbușirii URSS din 1988 până în 1994, forțele armene și azere au dus o serie istovitoare de bătălii asupra regiunii, armenii luând controlul asupra unor zone de pământ și forțând exodul în masă a sute de mii de etnici azeri, distrugând mai multe orașe. De atunci, invocând un referendum din 1991 — boicotat de azeri —, armenii Karabakh și-au declarat unilateral independența și au menținut un stat independent de facto.
Timp de aproape trei decenii, această situație a rămas stabilă, cele două părți blocate într-un impas care a fost menținut de o linie de buncăre, mine anti-tanc și apărare antitanc, adesea date ca exemplu al unuia dintre puținele „conflicte înghețate” din lume.
Totuși, totul s-a schimbat în 2020, când Azerbaidjanul a lansat un război de 44 de zile pentru a recâștiga teritoriul, cucerind sute de kilometri pătrați în jurul tuturor părților din Nagorno-Karabah. Acest lucru a lăsat exclava etnică armeană conectată cu Armenia propriu-zisă printr-un singur drum, Coridorul Lachin – presupus sub protecția forțelor de menținere a păcii ruși, ca parte a unui acord de încetare a focului negociat de Moscova.
Ce este blocada?
Cu capacitatea Rusiei de a menține status quo-ul scăzând rapid în fața războiului său din ce în ce mai catastrofal din Ucraina, Azerbaidjanul a preluat controlul asupra tuturor căilor de acces din regiune.
În decembrie, ca parte a unei dispute despre mineritul ilegal de aur, auto-declarați „activiști ecologici” – care operează cu sprijinul guvernului autoritar al țării – au organizat o așezare pe drum, oprind traficul civil și forțând populația locală să se bazeze pe forțele de menținere a păcii ruse și pe Crucea Roșie pentru aprovizionare.
Această situație s-a înrăutățit în ultimele două luni, un punct de control din Azerbaidjan nou ridicat pe Coridorul Lachin, refuzând să permită trecerea oricărui ajutor umanitar, cu excepția livrărilor ocazionale unice. În august, pe fondul avertismentelor privind rafturile goale, malnutriție și o agravare a crizei umanitare, Luis Moreno Ocampo, fostul procuror șef al Curții Penale Internaționale, a publicat un raport în care a numit situația „un genocid în curs de desfășurare”.
Azerbaidjanul neagă că blochează Nagorno-Karabah, Hajiyev spunând pentru POLITICO că țara este pregătită să redeschidă Coridorul Lachin dacă armenii Karabakh-Armenii acceptă rute de transport din interiorul teritoriului deținut de Azerbaidjan. Aliyev a cerut în mod repetat forțelor armene din Nagorno-Karabah să renunțe, politicienilor locali să demisioneze și celor care locuiesc acolo să accepte să fie guvernați ca parte a Azerbaidjanului.
De ce au escaladat lucrurile acum?
În ultimele luni, SUA, UE și Rusia au cerut Azerbaidjanului să negocieze în timpul discuțiilor diplomatice menite să pună capăt conflictului o dată pentru totdeauna, mai degrabă decât să caute o soluție militară pentru a-și afirma controlul asupra întregii regiuni.
În cadrul discuțiilor de la Washington, Bruxelles și Moscova, premierul armean Nikol Pashinyan a făcut o serie de concesii fără precedent, mergând până la recunoașterea Nagorno-Karabah ca teritoriu azer. Cu toate acestea, guvernul său susține că nu poate semna un acord de pace care să nu includă drepturi și valori garantate internațional pentru armeni-karabakh.
Aliyev a respins categoric orice astfel de aranjament, insistând că nu ar trebui să existe prezență străină pe teritoriul suveran al Azerbaidjanului.
El insistă că, în calitate de cetățeni ai Azerbaidjanului, cei care locuiesc acolo vor avea aceleași drepturi ca orice alt cetățean – dar a continuat o retorică acerbă anti-armeană, inclusiv descriind separatiștii drept „câini”, în timp ce guvernul a emis un timbru poștal după războiul din 2020 cu un muncitor îmbrăcat într-un costum de deratizare care „decontamina” Nagorno-Karabah.
Nedorind să accepte compromisul, Azerbaidjanul a acuzat Armenia că stagnează procesul de pace. Potrivit fostului ministru de externe azer, Elmar Mammadyarov, este necesară o escaladare militară pentru a forța un acord. „Poate fi o ciocnire pe termen scurt sau poate fi un război”, a adăugat el.
Cine sprijină pe cine?
Caucazul de Sud este o rețea încâlcită de alianțe schimbătoare.
Pe lângă Rusia, Armenia a construit relații strânse cu Iranul vecin, care a promis că o va proteja, precum și cu India și Franța. Președintele francez Emmanuel Macron s-a alăturat anterior negocierilor în sprijinul lui Pashinyan, iar țara găzduiește o mare și istorică diasporă armeană.
Între timp, Azerbaidjanul operează pe baza „o națiune, două state” cu Turcia, cu care are legături culturale, lingvistice și istorice profunde. De asemenea, primește transporturi mari de armament și hardware militar din Israel, oferind în același timp gaz națiunii din Orientul Mijlociu.
UE a apelat la Azerbaidjan pentru a ajuta la înlocuirea Rusiei ca furnizor de energie. Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a efectuat o vizită oficială în capitala, Baku, vara trecută, în încercarea de a asigura exporturi crescute de gaze naturale, descriind țara ca un „partener de încredere”.
